tag:blogger.com,1999:blog-42878426461425827952024-02-07T20:23:05.907-06:00ZBOR SPRE INALTURIAm simțit dintotdeauna ca sunt două ființe intr-una singură. Sunt persoana delicată, plină de trăiri intense, care poate "dărui viața toată într-o singură clipă". Sunt spontaneitate, sunt pasiune, sunt căldură lăuntrică. Sunt echilibru, curaj, demnitate. Sunt bucurie și dorință. Dar în aceeași măsură sunt nesiguranță, tristețe, amărăciune. Neîncredere, teamă și un dram de lașitate. Sunt o fărâmă neînsemnată săpată în palma Creatorului, mai înainte de a fi fost ceea ce sunt. DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.comBlogger15125tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-62455839148808481162014-01-21T14:43:00.000-06:002016-03-24T00:24:27.419-05:00O IUBIRE VERITABILA<div class="MsoNormal">
<i><span style="font-family: "verdana" , sans-serif;">Cred cu toata
convingerea, ca dragostea reala nu este neaparat cea pe care ti-o daruiesc
oamenii de la care te astepti sa o primesti. Pe care ti-o comunica textual.
Oamenii in general, iti ofera mai degraba egoism, chiar si atunci cand pretind ca
iti ofera dragoste. Iti ofera durere sau dezamagire. Stii ce cred eu ca este
dragostea adevarata? Este atunci cand va este foame la amandoi, dar tu ii poti
darui bucata ce ti se cuvine, este atunci cand ploua in sufletele voastre, dar
tu poti muta “umbrela” deasupra ei/lui, atunci cand poti sustine pe umerii tai
povara sufletului ei/lui. Cand faci toate astea doar pentru a-i vedea lumina
stralucindu-i in ochi… Sentimentul acela ce se naste privind bucuria si
linistea din ochii celuilalt, datorita tie, este, cred eu, reala si suprema
dragoste. Restul nu este decat balast. “Dust in a wind”…<o:p></o:p></span></i></div>
<br />
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-10010404469015668972013-01-03T00:00:00.000-06:002016-03-24T00:34:57.536-05:00NEPOTRIVIRE <span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine chiar aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare inlocuita mahnirea lipsei de raspunsuri? Cat de jos trebuie sa ne frangem sufletele pentru a le putea inalta? Si cat dureaza intregirea noastra? O clipa? Un secol? O eternitate? </em></span><br />
<br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;">
<em></em></span>
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>Ce tampenie si cu potrivirea asta ! Auzi … sa TE POTRIVESTI ! Parca ai fi o manusa in mana palida a timpului. Ca si cand fara potrivire sufletele noastre nu s-ar putea impleti. Si ce daca rezonam diferit? Am putea forma un intreg. Indestructibil. De ce trebuie sa fim LA FEL ca sa ne acceptam? Diferenta naste perceptia intregului. Simt cum am intrat intr-o bucla de umbra, intr-un fel de spirala a timpului rasfranta peste nemarginire. Sunt atat de insignifianta in propria-mi viata, incat nici chiar eu nu ma mai pot percepe. Uneori nu ma mai simt. Nu ma mai vad. Ma doare prea tare, ma simt intr-o stare de amorteala indusa. Fara de care deznadejdea m-ar strivi. </em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><br />
<em></em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>E tarziu... e tarziu si mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, in care vreau sa ma inec. Sau trebuie s-o fac. Spre a ma putea desprinde de inceputul hidos al unui an fara sot ...</em></span>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-34948816107524217412012-01-05T11:07:00.001-06:002016-03-24T00:22:09.452-05:00UN ALT INCEPUT ...<div class="MsoNormal">
<span style="font-family: "arial";"></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<span style="font-size: small;"><i>A mai trecut un an … </i></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<span style="font-size: small;"><i>Alunecos şi imponderabil, timpul şi-a desăvârşit lucrarea, zidindu-şi creaţia trecerii. O fortificaţie impunătore, cu enclave abia vizibile, clădită din fărâme de fericire, nădejdi sfioase, mii de visuri fără de capăt, explorări în adâncurile noastre înşine, lacrimi ascunse, întâlniri fără final, tristeţi mascate, dragoste pătimaşă, bucurii pe care ni le înecăm în primul strigăt dezlănţuit, gust de libertate şi miros de pământ reavăn… </i></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<span style="font-size: small;"><i>Am învăţat, după încă un an, (sau doar am iluzia?), că totul în jurul meu depinde strict de mine, că destinul este o plăsmuire a propriului meu gând, că sunt ceea ce gândesc, că dorinţele nu îmi sunt întotdeauna împlinite fiindcă ele nu rimează perfect cu starea mea interioară de bine intrinsec. </i></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<span style="font-size: small;"><i>Ce faci însă atunci când poveştile de viaţă se repetă fără încetare, când viaţa îţi joacă mereu aceeaşi piesă de teatru răsuflată, searbădă, perimată, cu un ciclu de 365 de zile? </i></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<span style="font-size: small;"><i>Te întrebi poate, unde greşeşti? Te întrebi poate, dacă mintea ta e clădită din tipare idioate, absurde? Te întrebi, ce poţi schimba la tine? Acolo unde se află rădăcina tuturor răspunsurilor. </i></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<span style="font-size: small;"><i>Sunt întrebări ce mă urmăresc ca o umbră neagră, de ceva vreme, odata cu acest nou început de ciclu temporar, ca o gură de hău deschisă dedesubtul meu. Şi eu, eu … eu care mă scufund, încet, adâncindu-mă tot mai jos, respirând tot mai multă nedumerire, fără să aflu răspunsul … </i></span></div>
<div class="MsoNormal" style="font-family: Verdana,sans-serif;">
<br /></div>
DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-82910128858215610532011-01-07T15:21:00.000-06:002011-07-24T08:14:53.238-05:00STARE DE NEECHILIBRU<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><i>Un prieten mi-a spus nu demult: “Prezenţa unui bărbat scoate din tine Femeia, absenţa lui - Poezia, veşnic tu, pendulă între aceste stări”. </i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><i>Trebuie să recunosc că sinceritatea acestei afirmaţii atât de reale în ceea ce mă privea, m-a frapat pur şi simplu, cu atât mai mult cu cât nu părea câtuşi de puţin a urmări vreun interes personal. </i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><i>Da, posibil, cu acceptul meu absolut inconştient-tacit, îmi place să răman o veşnică "stare de neechilibru". Şi da, cred că aceasta este cea care îmi conferă vibraţiile acelea ce mă aruncă dincolo de mine însămi, vibraţii ce mă sfredelesc în adâncurile mele şi scot la suprafaţă natura subtilă a ceea ce sunt. Uneori îmi place. Alteori vreau să alerg înapoi, să mă ascund până şi de mine. Şi atunci nu mai vreau nimic. Apoi simt brusc cum toate iţele ce mă leagă înăuntrul meu se rup, plesnesc şi TREBUIE să ies din nou la suprafaţă. Atunci simt nevoia suferinţei. E singura cale de a mă trimite la starea aceea ce naşte frumosul din adâncurile mele. Pentru că vreau să cred că îl am, chiar dacă el reuşeşte să fie tăinuit cu atâta dibăcie. Atunci vreau să îl strig, să îl arăt ca pe un trofeu, ca pe ceva de care sunt mândră, sau nu, de care mi-e frică. Deseori frica scoate din noi acea parte pe care nu ne-o cunoaştem, şi care ne surprinde până şi pe noi. Din frică înveţi umilinţa, supunerea, controlul de sine, din frică ajungem să ne depăşim pe noi înşine, fără să punem întrebări, fără să cerem nimic în schimb. Din frică devenim puternici. Devenim pentru o clipă, pur si simplu "divin", ne identificăm cu natura noastră subtilă, cea de lumină şi adevăr. Frica nu este altceva decât absenţa iubirii. În lipsa ei, a iubirii, se cuibăreşte adânc în noi acest “mecanism” care ne transformă. Această frică. Ne readuce la natura noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat: iubire. Dar până atunci, suntem o veşnică pendulă între iubire şi ură, dragoste şi suferinţă, încredere şi teamă, adevăr şi minciună. </i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><br />
<i></i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><br />
<i></i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><br />
<i></i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><i>.</i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><br />
<i></i></span><br />
<span style="font-family: Verdana,sans-serif;"><br />
<i></i></span>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-6272873255053147632011-01-02T05:03:00.000-06:002016-03-23T23:59:15.531-05:00ÎNCEPUTURI<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, plutind în pâcla vieţii, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început, măsurat în ore, zile şi luni? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare înlocuită mâhnirea lipsei de răspunsuri? Cât de jos trebuie să ne frângem sufletele pentru a le putea înălţa? Şi cât durează întregirea noastră? O clipă? Un secol? O eternitate? </em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>Ce tâmpenie şi cu potrivirea asta ! Auzi … să TE POTRIVEŞTI ! Parcă ai fi o mănuşă în mâna palidă a timpului. Ca şi când fără potrivire sufletele noastre nu s-ar putea împleti. Şi ce dacă rezonăm diferit? Am putea forma un întreg. Indestructibil. De ce trebuie să fim LA FEL ca să ne acceptăm? Diferenţa, naşte percepţia întregului. </em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>Simt cum am intrat intr-o buclă de umbră, într-un fel de spirală a timpului răsfrântă peste nemărginire. Sunt atât de insignifiantă în propria-mi viaţă, încât nici chiar eu nu mă mai pot percepe. Uneori nu mă mai simt. Nu mă mai văd. Mă doare prea tare, mă simt intr-o stare de amorţeală indusă. Fără de care deznădejdea m-ar strivi. </em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><em>E târziu... e târziu şi mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, în care vreau să mă înec. Sau trebuie s-o fac. Spre a mă putea desprinde de începutul amar al unui an fără soţ ...precum eu insămi.</em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><br />
<em></em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><br />
<em></em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><br />
<em></em></span><br />
<span style="font-family: "verdana" , sans-serif;"><br />
<em></em></span>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-47988711603944203092010-02-14T16:37:00.000-06:002010-02-14T16:37:47.160-06:00ATITUDINI<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Uneori simt pacla lipicioasa a singuratatii precum negura vascoasa in noptile de iarna. Ma zbat sa ies si ma afund tot mai adanc. </em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Astazi am simtit-o din nou. E un sentiment pe care il am tot mai des in ultima vreme. Uneori o simpla amintire imi declanseaza tavalugul acesta ce stiveste totul in calea lui. Alteori, o banala imaginatie. Insa de cele mai multe ori, o atitudine. Ma intriga atitudinile. Ele sunt de cele mai multe ori efectul unei superficialitati ce sfideaza morala si imaginatia. Dar ele exista. Iar noi, noi cei ce pretindem ca avem un dram de constiinta, de maturitate si compasiune, suntem nevoiti sa le acceptam. Ba mai mult decat atat, chiar sa ne prefacem ca suntem de acord cu ele. Pentru ca altfel am parea rupti de lumea asta materiala. Am parea doar niste inadpatati. </em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Eu cred cu tarie ca sunt o inadaptata. Inadaptata la morala acestei lumi plasmuita din nerecunostinta si rautate. Din superficialitate si sfidare. Sfidare a tot ce poate fi cald, frumos, corect, bun, drept, vertical, demn.</em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Atitudinile, cele la care fac eu referire, imi sunt deseori provocatoare de disperare. De sila, de dorinta de a pune capat. Capat la ce? La o iluzie. La iluzia ca sunt un om normal. Nu, cred ca EU am o problema. Pana la urma nu am de ales. Trebuie fie sa ma adaptez si sa fiu ca toti, fie sa ma autoexclud din competitie. Cand toti sunt confectionati dupa standarde pe care eu nu le pot intelege si accepta si doar eu mai cred in lucruri aproape inexistente, se pare totusi ca EU am o problema ! </em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Intrebarea mea este daca lucrurile se petrec asa, sau sunt doar o plasmuire a mintii mele obsedata de singuratate?</em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><br />
<em></em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><br />
<em></em></span>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-64146558606031323932010-01-24T11:07:00.000-06:002010-01-24T11:07:40.154-06:00DIFERENTA<span style="font-family: verdana,sans-serif; font-style: italic;">Cred ca viata este o insiruire de clisee, de manifestari rafinate si subtile ale subconstientului nostru. Dealtfel cred ca suntem ceea ce gandim. Eu, spre exemplu, sunt mai mereu teama, sensibilitate si razvratire. Rareori sunt echilibru si pace. Incerc uneori sa ma definesc intr-un fel si nu sunt in stare. Nu o pot face pentru ca mereu sunt altceva. Nu am constantza necesara spre a putea ramane fie si doar pentru o zi la fel. Ma zbat mereu intre bine si rau, intre constient, cu tot ceea ce doreste el, si inconstient, cu perceptia lui reala si nedenaturata a evenimentelor. Mi-ar placea sa ma pot reconstrui. M-as face altfel. M-as face lipsita de sentimente. M-as face lipsita de nevoi. M-as face "saraca cu duhul". Caci asa cum se spune, ferice de cei saraci cu duhul... Cred ca intr-adevar trebuie sa fii foarte limitat si needucat incat sa treci prin viata fara sa fii afectat. Afectat de influenta ei. De atacurile ei inevitabile si constante. E bine sa nu ai suflet. Si constiinta. Atunci tot ce ar trebui sa te afecteze va curge pe langa tine precum o apa care iti spala doar trupul. Fara sa lase urme. Atunci cand in adancurile tale se naste un dram de constiinta si iti descoperi valoarea, apar problemele. Si intrebarile. Si pretentiile deopotriva. Ai vrea ca totul sa fie altfel in jurul tau. Pentru ca acum faci si TU parte din el. Pentru ca acum totul se raporteaza la tine. La ceea ce ai descoperit ca esti. Si cu certitudine, chiar ai valoare. O valoare pe care tu o simti pentru ca porneste dinauntrul tau. Valoare pe care altii nu o pot vedea din lipsa de interes sau pur si simplu din incapacitatea de a-ti percepe diferenta. De a te putea scoate din tipare. Pentru multi, tu nu esti altceva decat o alta imagine. Un "alt ceva" care umple spatiul dimprejur. Tu insa iti cunosti valoarea. Si pretinzi. Si te doare atunci cand nimeni nu sesizeaza diferenta. Diferenta ta. Eu traiesc sentimentele acestea de o lunga perioada de timp. Ma zbat intre a ma accepta asa cum sunt si cum nimeni nu are puterea sa ma vada, si puterea de a ignora ignoranta celor din jur. Am multe insatisfactii. Sau cel putin am avut. Acum incerc sa depasesc aceste mici inconveniente ale scurgerii timpului. Incerc sa-mi creez bucurii singura. Incerc sa ma iubesc pe mine, nu pentru ca as vrea, ci pentru ca nu mai am pe cine iubi. Pentru ca ma tem sa mai am acest sentiment. Nu aduce decat durere. M-am impacat cu mine, cu lumea mea, o lume in care deseori ma retrag si poposesc aievea unui calator obosit de drum. Mi-am construit o lume frumoasa. As muri sa trebuiasca sa renunt vreodata la ea. E singurul lucru care imi da puterea sa merg mai departe. Sa ma ridic mereu si sa invat sa merg din nou. In lumea mea intra doar cine vreau eu. In lumea mea nu exista oameni. Exista doar idei. Exista doar dialog. E ca o punte spre nicaieri si spre oriunde. Cand sunt ranita in lumea reala, cand cei de-acolo ma ostracizeaza, ma ignora sau ma alunga, fug in universul meu. Acolo mi-e bine. Acolo sunt protejata. Sunt protejata de umbra gandurilor mele bune. De optimism, de speranta si de iubire. E atat de mult soare acolo...</span><br />
<div><span style="font-family: verdana; font-style: italic;"><br />
</span><br />
</div>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-16254238352960877072009-11-18T16:16:00.000-06:002014-01-22T15:58:23.776-06:00SENTIMENTE SI ALEGERI<div class="MsoNormal">
<span class="apple-style-span"><span style="color: black; font-size: 10pt; line-height: 115%;"><span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><i>Recent, mi-a fost dat sa invat, dintr-o experienta de viata, un mare secret. Acela ca fericirea este un sentiment, bucuria insa este o alegere. Iar alegerile ar trebui sa ne guverneze sentimentele si nu invers. Am mai invat ca singuratea poate fi inteleasa si perceputa ca o bucurie desavarsita. Aceea in care ajungi sa te impaci cu cei din jurul tau, cu cei ce ti-au gresit, cu cei carora le-ai gresit, dar mai presus de toate, sa te impaci cu tine insuti. Prin insasi desavarsirea ei, a bucuriei, raul ajunge sa se dizolve, problemele sa transparentizeze, durerile sa dispara. Iar tu sa te inalti,sa te impaci cu raul, cu problemele, cu durerile. Si cu singuratatea, deopotriva. Cand aceasta impacare iti guverneaza clipa, bucuria este deja sadita inauntrul tau. Si implicit FERICIREA ! Traiesti sentimentul in sine, prin prisma propriilor alegeri. Iar in acest context, singuratatea ca notiune, sentiment sau alegere, nu mai poate fi dureroasa sau monotona...</i></span></span></span><span class="apple-style-span"><span style="color: black; font-family: "Verdana","sans-serif"; font-size: 10.0pt; line-height: 115%;"><o:p></o:p></span></span></div>
DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-33621126828054698992009-10-27T15:15:00.000-05:002009-10-27T15:15:47.065-05:00VERDICT CU MIROS DE TOAMNA<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Nu demult ma acuzam de ignoranta. Am dat prea putina importanta celor ce au intrat, cu incuviintare tacita, in viata mea. Unii zgomotos, altii aproape pe nesimtite. Brusc m-am vazut prinsa intr-o panza lipicioasa de paianjen. Incatusata printre propriile mele deziderate. Ajungand sa cunosc gustul amar al deznadejdii, al amagirii sau al libertatii prost intelese. Am ramas inerta. Imi era teama sa ma misc. Orice miscare facuta m-ar fi intemnitat in propriile mele temeri. Acelea ale singuratatii nascute dupa desprinderea din acel clocot terifiant si nimicitor. Apoi, ca o replica la anticipatie, singuratatea s-a cuibarit in sufletul meu, in destinul meu tainic, cu drepturi depline. De atunci am ramas agatata pe coama plapanda a timpului, privind viata din unghiuri multiple, nestiind cum e sa mergi mai departe.</em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Mi-e greu sa mai dau verdicte. Mai tot timpul am facut-o prost. Calitatea mea de "magistrat" se estompeaza printre sentintele false ce au insotit necontenit franturi din viata mea...</em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Toamna musteste de ruginiu si miros de frunze arse. Mereu am dat toamnei conotatia unei pasari cu aripile frante. Poate tocmai pentru faptul ca acest anotimp mi-a frant mereu propriile-mi aripi. </em></span>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-63850871509422230542009-10-21T13:07:00.000-05:002009-10-21T13:07:03.393-05:00PE BUZA RASFRANTA A TIMPULUI<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Am ramas suspendata undeva in timp. Acolo unde, candva, cineva intreba despre mine, cea nestiuta de nimeni. Despre mine cea care sunt uneori. </em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.</em></span><br />
<span style="font-family: Verdana, sans-serif;"><em>Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute... </em></span>DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-35548641309730510152009-08-19T17:34:00.000-05:002009-08-19T17:42:46.291-05:00DIFORMITATEDezamagirile unei relatii ne preschimba deseori in ceva diform afectiv. Iar in acest punct al existentei noastre, ne pierdem capacitatea de a darui. De a pluti in sferele subtile ale frumusetii interioare. Atunci, tot ce primim ni se pare excentric, exagerat sau un abuz adus trairilor noastre. Pentru ca noi ramanem ancorati prin fire nevazute ACOLO. Acolo de unde a pornit durerea. Suferinta noastra. Dezamagirea. Acolo unde ceva s-a rupt inauntrul nostru. Si ne-a mutilat sufletul. Si toata fiinta. Si nu e drept.DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-24996806126060473452009-08-19T17:16:00.000-05:002009-08-19T17:32:46.128-05:00UTOPIEUneori ma gandesc la faptul ca tot ce traim nu este altceva decat proiectia propriilor ganduri. Sau mergand mai departe pe aceeasi logica, noi insine nu suntem altceva decat rodul imaginatiei noastre. Tot ceea ce ni se intampla, ce traim sau simtim pleaca de undeva din subconstientul nostru. Subconstient, evident necontrolabil si spontan. Uneori mai intervenim cu puterea mintii noastre spre a schimba ceva. Nu intotdeauna in bine. Se intampla chiar sa ne lipsim de intuitie, sa o ignoram si atunci avem toate sansele sa ne inpotmolim sufletele in smarcul suferintei sau neamplinirii. Habar nu am daca logica e buna. De fapt nici nu mai conteaza, e logica mea si cred cu tarie in ceea ce sustin. Fals sau adevarat. Cine este oare in masura sa decida? Cred ca totul este relativ. O stare de bine pentru unii este catastrofa pentru altii. Concretul si absolutul dispar. Se transforma in praf raspandit in eternitate.DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-53542242486742106672009-08-19T17:04:00.000-05:002009-08-19T17:14:39.482-05:00GANDURI DESPRE CIVILIZATIEDin pacate, "civilizatia" noastra confectionata artificial, nu este altceva decat o jungla frumos si atent cosmetizata. Noi, fauna ratacitoare in cautarea supravietuirii. Cine spune ca ne diferentiem de patrupede prin existenta gandirii, se inseala. Amar. Suntem de multe ori mai jalnici decat ele. Spun din pacate, pentru ca mi-ar fi parut bine sa descopar ca intr-adevar sufletului i se da importanta cuvenita. Acelui indicator al umanitatii. Iar cand spun "suflet" deja gandesc prea profund. Prea departe. Majoritatea nu il au. Cei mai multi au doar impresia ca ceva cu denumirea aceasta salasluieste inauntrul lor. Dar se insala. In momentul in care joaca de-a viata devine un fel de "baba oarba", notiunea de suflet dispare. Ii ia locul cea de "egoism" sau "nepasare". Eu asa vad lucrurile. Nu trebuie sa le vada toti ca si mine. Ar insemna ca diversitatea a disparut, iar asta nu ar fi bine. Pentru nimeni.DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-90348910533675694652009-08-19T16:41:00.000-05:002009-08-19T17:03:47.950-05:00MITUL MASCULINBarbatul! Un vanator inascut. Cu gene salbatice clocotindu-i prin vene. Precum leul masiv, lenes, satul, care isi savureaza ultima picatura de sange de pe botul inca umed. Umed de prada haituita, care acum insemna doar trecut. Mai mult ca perfect: mancase! Nimic nu mai poate sa-i perturbe odihna. Poate doar foamea care va pune curand stapanire pe el. Se va ridica agale, privind in jur. Nimic. Ceva dinnauntrul sau se revolta. Adulmeca. Undeva, nu departe, simte o prada noua. Trebuie sa fie a lui. Foamea devine tot mai ascutita. Se furiseaza spre locul unde antilopa pastea nestingherita. O priveste cum isi intinde gatul subtire spre cer. Cat de aproape este… si cat de frumoasa… de cruda si neatenta! Din cateva sarituri e langa ea. Antilopa tresare. Face o miscare brusca si vrea sa scape. Avusese atat de mare incredere in linistea dimprejur! Nu mai are scapare. Leul se napusteste spre ea. O prinde cu coltii mari, ascutiti de gatul ce pana mai adineaori statuse intins spre inalturi. Bucurandu-se de viata. Acum viata a devenit un tribut dat neatentiei. Si increderii. O insfaca puternic. Antilopa cade in genunchi, zbatandu-se in zadar. Coltii i se infig tot mai adanc in trup. Ochii ei calzi implora iertare. Implora dreptul la viata. Apoi, pleoapele grele cad peste albul privirii. Cand trupul inca cald se elibereaza de ultima zbatere, leul renunta la stransoare. Trofeul sau ii este alaturi ca un strigat de triumf. Triumful de a supravietui. Triumful mitului masculin. O priveste cu o uitatura ascutita. Pe bot, sangele incepe sa se usuce. Foamea pune stapanire definitiv pe el. Cu un gest scurt, incepe sa sfasie cu pofta din trupul cald cazut la pamant. E prada lui. Nimeni nu poate sa i-o ia. Se va desfata pana la ultima picatura. Dupa o vreme, satul, se retrage greoi sub umbra unui copac, privind inapoi, spre ospatul din care n-a mai ramas decat o amintire. Si-a satisfacut dorinta. Nevoia. Pofta. Jocul a fost frumos. A castigat din nou. Un alt joc va incepe curand. Ca un carusel care nu se mai sfarseste. El este pradatorul. Stapanul. Vanatorul. El trebuie sa dainuie!DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4287842646142582795.post-42600079989839762092009-08-19T15:43:00.000-05:002009-08-19T16:40:43.152-05:00DESPRE DRAGOSTEDragostea apoteotica cred ca se poate naste doar intre doua suflete complementare. Care se completeaza, care se inteleg, care se "absorb". Iar durata ei este strans legata de "chimia" care se naste brusc. In timp, am ajuns sa inteleg atat de bine notiunea aceasta, pana la nivelul cel mai subtil al fiintei. In natura nimic nu se pierde, totul se transforma. E o lege a fizicii universal valabila. De ce nu am aplica-o atunci si asupra sufletului? El nu este altceva decat o energie. O aglomerare de particule. Eu cred ca dragostea intre doua persoane se naste brusc (cel ce spune ca dragostea vine cu timpul, e tamp). Prin interferenta acelor campuri subtile care sunt aurele lor (credeti in asta, nu?) si care sunt intr-un echilibru si o armonie perfecta. Atunci se naste dragostea. Dragostea pasionala. Eu la asta fac referire. Tot ceea ce este in afara acesteia, se numeste iubire (poti iubi un animal de companie, un prieten, un frate, parintii sau orice persoana pentru care ai o anumita admiratie). Dragoste este ALTCEVA. Este sacrificiu, dorinta, lupta, credinta, implinire, iar uneori dezamagire. Si la sfarsit, intotdeauna durere! Cand esti indragostit poti schimba lumea. Cind iubesti, te bucuri doar de ea. E o diferenta enorma. Eu asa cred.<br />Acum, analizand din punct de vedere fizic si chimic acest sentiment, e firesc ca in timp, el sa se transforme. Insasi esenta si natura noastra interioara se schimba. Se transforma. Au loc modificari adanc inauntrul fiintei noastre, care influenteaza clar structura noastra subtila. Atunci intervine plictisul. Saturatia. Dorinta de ALTCEVA. Eu cred ca dragostea nu poate tine o vesnicie. Iubirea insa, da. Va intreb: pe care din cele doua ati alege-o? Eu, clar, as alege dragostea. Chiar cunoscand tot ce v-am spus, prefer o traire intensa intr-un timp dat, unei lamentari continue, fada, insipida si fatalmente distrugatoare. Stiu, dragostea doare. Nu are cum sa nu doara. E nascuta in adancuri, precum un vulcan incandescent ce cuprinde brusc toata firea. Toata fiinta ta, spontan, total si dureros de coplesitor. Dar te vindeci. Ranile se inchid. Raman cicatricile. Sunt urmele vietii trecute peste tine. E portofoliul tau. Cu care poti pleca in nemurire. Stii cu ce pleci. E bagajul tau de care trebuie sa fii mandru. Pentru ca fiecare cicatrice aminteste de focul intens si arzator al trairilor tale profunde si de neegalat. Trairi ce ti-au marcat viata. Iar asta ar trebui sa te inalte.DANIELA SMITHhttp://www.blogger.com/profile/09166285390292088928noreply@blogger.com2