SENTIMENTE SI ALEGERI

Recent, mi-a fost dat sa invat, dintr-o experienta de viata, un mare secret. Acela ca fericirea este un sentiment, bucuria insa este o alegere. Iar alegerile ar trebui sa ne guverneze sentimentele si nu invers. Am mai invat ca singuratea poate fi inteleasa si perceputa ca o bucurie desavarsita. Aceea in care ajungi sa te impaci cu cei din jurul tau, cu cei ce ti-au gresit, cu cei carora le-ai gresit, dar mai presus de toate, sa te impaci cu tine insuti. Prin insasi desavarsirea ei, a bucuriei, raul ajunge sa se dizolve, problemele sa transparentizeze, durerile sa dispara. Iar tu sa te inalti,sa te impaci cu raul, cu problemele, cu durerile. Si cu singuratatea, deopotriva. Cand aceasta impacare iti guverneaza clipa, bucuria este deja sadita inauntrul tau. Si implicit FERICIREA ! Traiesti sentimentul in sine, prin prisma propriilor alegeri. Iar in acest context, singuratatea ca notiune, sentiment sau alegere, nu mai poate fi dureroasa sau monotona...

VERDICT CU MIROS DE TOAMNA

Nu demult ma acuzam de ignoranta. Am dat prea putina importanta celor ce au intrat, cu incuviintare tacita, in viata mea. Unii zgomotos, altii aproape pe nesimtite. Brusc m-am vazut prinsa intr-o panza lipicioasa de paianjen. Incatusata printre propriile mele deziderate. Ajungand sa cunosc gustul amar al deznadejdii, al amagirii sau al libertatii prost intelese. Am ramas inerta. Imi era teama sa ma misc. Orice miscare facuta m-ar fi intemnitat in propriile mele temeri. Acelea ale singuratatii nascute dupa desprinderea din acel clocot terifiant si nimicitor. Apoi, ca o replica la anticipatie, singuratatea s-a cuibarit in sufletul meu, in destinul meu tainic, cu drepturi depline. De atunci am ramas agatata pe coama plapanda a timpului, privind viata din unghiuri multiple, nestiind cum e sa mergi mai departe.
Mi-e greu sa mai dau verdicte. Mai tot timpul am facut-o prost. Calitatea mea de "magistrat" se estompeaza printre sentintele false ce au insotit necontenit franturi din viata mea...
Toamna musteste de ruginiu si miros de frunze arse. Mereu am dat toamnei conotatia unei pasari cu aripile frante. Poate tocmai pentru faptul ca acest anotimp mi-a frant mereu propriile-mi aripi.

PE BUZA RASFRANTA A TIMPULUI

Am ramas suspendata undeva in timp. Acolo unde, candva, cineva intreba despre mine, cea nestiuta de nimeni. Despre mine cea care sunt uneori.
Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.
Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute...

DIFORMITATE

Dezamagirile unei relatii ne preschimba deseori in ceva diform afectiv. Iar in acest punct al existentei noastre, ne pierdem capacitatea de a darui. De a pluti in sferele subtile ale frumusetii interioare. Atunci, tot ce primim ni se pare excentric, exagerat sau un abuz adus trairilor noastre. Pentru ca noi ramanem ancorati prin fire nevazute ACOLO. Acolo de unde a pornit durerea. Suferinta noastra. Dezamagirea. Acolo unde ceva s-a rupt inauntrul nostru. Si ne-a mutilat sufletul. Si toata fiinta. Si nu e drept.

UTOPIE

Uneori ma gandesc la faptul ca tot ce traim nu este altceva decat proiectia propriilor ganduri. Sau mergand mai departe pe aceeasi logica, noi insine nu suntem altceva decat rodul imaginatiei noastre. Tot ceea ce ni se intampla, ce traim sau simtim pleaca de undeva din subconstientul nostru. Subconstient, evident necontrolabil si spontan. Uneori mai intervenim cu puterea mintii noastre spre a schimba ceva. Nu intotdeauna in bine. Se intampla chiar sa ne lipsim de intuitie, sa o ignoram si atunci avem toate sansele sa ne inpotmolim sufletele in smarcul suferintei sau neamplinirii. Habar nu am daca logica e buna. De fapt nici nu mai conteaza, e logica mea si cred cu tarie in ceea ce sustin. Fals sau adevarat. Cine este oare in masura sa decida? Cred ca totul este relativ. O stare de bine pentru unii este catastrofa pentru altii. Concretul si absolutul dispar. Se transforma in praf raspandit in eternitate.

GANDURI DESPRE CIVILIZATIE

Din pacate, "civilizatia" noastra confectionata artificial, nu este altceva decat o jungla frumos si atent cosmetizata. Noi, fauna ratacitoare in cautarea supravietuirii. Cine spune ca ne diferentiem de patrupede prin existenta gandirii, se inseala. Amar. Suntem de multe ori mai jalnici decat ele. Spun din pacate, pentru ca mi-ar fi parut bine sa descopar ca intr-adevar sufletului i se da importanta cuvenita. Acelui indicator al umanitatii. Iar cand spun "suflet" deja gandesc prea profund. Prea departe. Majoritatea nu il au. Cei mai multi au doar impresia ca ceva cu denumirea aceasta salasluieste inauntrul lor. Dar se insala. In momentul in care joaca de-a viata devine un fel de "baba oarba", notiunea de suflet dispare. Ii ia locul cea de "egoism" sau "nepasare". Eu asa vad lucrurile. Nu trebuie sa le vada toti ca si mine. Ar insemna ca diversitatea a disparut, iar asta nu ar fi bine. Pentru nimeni.

MITUL MASCULIN

Barbatul! Un vanator inascut. Cu gene salbatice clocotindu-i prin vene. Precum leul masiv, lenes, satul, care isi savureaza ultima picatura de sange de pe botul inca umed. Umed de prada haituita, care acum insemna doar trecut. Mai mult ca perfect: mancase! Nimic nu mai poate sa-i perturbe odihna. Poate doar foamea care va pune curand stapanire pe el. Se va ridica agale, privind in jur. Nimic. Ceva dinnauntrul sau se revolta. Adulmeca. Undeva, nu departe, simte o prada noua. Trebuie sa fie a lui. Foamea devine tot mai ascutita. Se furiseaza spre locul unde antilopa pastea nestingherita. O priveste cum isi intinde gatul subtire spre cer. Cat de aproape este… si cat de frumoasa… de cruda si neatenta! Din cateva sarituri e langa ea. Antilopa tresare. Face o miscare brusca si vrea sa scape. Avusese atat de mare incredere in linistea dimprejur! Nu mai are scapare. Leul se napusteste spre ea. O prinde cu coltii mari, ascutiti de gatul ce pana mai adineaori statuse intins spre inalturi. Bucurandu-se de viata. Acum viata a devenit un tribut dat neatentiei. Si increderii. O insfaca puternic. Antilopa cade in genunchi, zbatandu-se in zadar. Coltii i se infig tot mai adanc in trup. Ochii ei calzi implora iertare. Implora dreptul la viata. Apoi, pleoapele grele cad peste albul privirii. Cand trupul inca cald se elibereaza de ultima zbatere, leul renunta la stransoare. Trofeul sau ii este alaturi ca un strigat de triumf. Triumful de a supravietui. Triumful mitului masculin. O priveste cu o uitatura ascutita. Pe bot, sangele incepe sa se usuce. Foamea pune stapanire definitiv pe el. Cu un gest scurt, incepe sa sfasie cu pofta din trupul cald cazut la pamant. E prada lui. Nimeni nu poate sa i-o ia. Se va desfata pana la ultima picatura. Dupa o vreme, satul, se retrage greoi sub umbra unui copac, privind inapoi, spre ospatul din care n-a mai ramas decat o amintire. Si-a satisfacut dorinta. Nevoia. Pofta. Jocul a fost frumos. A castigat din nou. Un alt joc va incepe curand. Ca un carusel care nu se mai sfarseste. El este pradatorul. Stapanul. Vanatorul. El trebuie sa dainuie!