Dragostea apoteotica cred ca se poate naste doar intre doua suflete complementare. Care se completeaza, care se inteleg, care se "absorb". Iar durata ei este strans legata de "chimia" care se naste brusc. In timp, am ajuns sa inteleg atat de bine notiunea aceasta, pana la nivelul cel mai subtil al fiintei. In natura nimic nu se pierde, totul se transforma. E o lege a fizicii universal valabila. De ce nu am aplica-o atunci si asupra sufletului? El nu este altceva decat o energie. O aglomerare de particule. Eu cred ca dragostea intre doua persoane se naste brusc (cel ce spune ca dragostea vine cu timpul, e tamp). Prin interferenta acelor campuri subtile care sunt aurele lor (credeti in asta, nu?) si care sunt intr-un echilibru si o armonie perfecta. Atunci se naste dragostea. Dragostea pasionala. Eu la asta fac referire. Tot ceea ce este in afara acesteia, se numeste iubire (poti iubi un animal de companie, un prieten, un frate, parintii sau orice persoana pentru care ai o anumita admiratie). Dragoste este ALTCEVA. Este sacrificiu, dorinta, lupta, credinta, implinire, iar uneori dezamagire. Si la sfarsit, intotdeauna durere! Cand esti indragostit poti schimba lumea. Cind iubesti, te bucuri doar de ea. E o diferenta enorma. Eu asa cred.
Acum, analizand din punct de vedere fizic si chimic acest sentiment, e firesc ca in timp, el sa se transforme. Insasi esenta si natura noastra interioara se schimba. Se transforma. Au loc modificari adanc inauntrul fiintei noastre, care influenteaza clar structura noastra subtila. Atunci intervine plictisul. Saturatia. Dorinta de ALTCEVA. Eu cred ca dragostea nu poate tine o vesnicie. Iubirea insa, da. Va intreb: pe care din cele doua ati alege-o? Eu, clar, as alege dragostea. Chiar cunoscand tot ce v-am spus, prefer o traire intensa intr-un timp dat, unei lamentari continue, fada, insipida si fatalmente distrugatoare. Stiu, dragostea doare. Nu are cum sa nu doara. E nascuta in adancuri, precum un vulcan incandescent ce cuprinde brusc toata firea. Toata fiinta ta, spontan, total si dureros de coplesitor. Dar te vindeci. Ranile se inchid. Raman cicatricile. Sunt urmele vietii trecute peste tine. E portofoliul tau. Cu care poti pleca in nemurire. Stii cu ce pleci. E bagajul tau de care trebuie sa fii mandru. Pentru ca fiecare cicatrice aminteste de focul intens si arzator al trairilor tale profunde si de neegalat. Trairi ce ti-au marcat viata. Iar asta ar trebui sa te inalte.
frumos scris.
RăspundețiȘtergerece-i interesant in blogurile astea e ca sint egocentrice toate. fiecare se refera la durerea suferita de el, provocata de ceilalti. nici o referire la durerea provocata celorlalti, atunci cind vinatorul era chiar cel ce scrie atit de sfisietor. ar fi mai veridic asa, ce zici ?
Parerea mea este ca egocentrismul este latura cea mai fireasca a conditiei umane. Ne raportam mereu la NOI, traim prin NOI, ne desavarsim prin NOI insine, pentru ca SUNTEM unici. Nu putem simti sau trai prin prisma altcuiva, pentru ca nu am mai fi NOI. Eventual ne putem folosi de EMPATIE, asta in cazul in care bunul nostru simt ne permite lucrul acesta. Altfel, am risca sa traim degeaba. Personal, imi folosesc din plin aceasta calitate pe care maturitatea mi-a conferit-o ca pe o incununare a experientelor avute. Trebuie insa sa iti dau dreptate intr-o oarecare masura: vedem greselile si durerile pricinuite altora, DOAR atunci cand le experimentam noi insine. Si asta cu conditia sa avem puterea de a le recunoaste in fata propriei noastre persoane. Din pacate...
RăspundețiȘtergere