STARE DE NEECHILIBRU

Un prieten mi-a spus nu demult: “Prezenţa unui bărbat scoate din tine Femeia, absenţa lui - Poezia, veşnic tu, pendulă între aceste stări”.
Trebuie să recunosc că sinceritatea acestei afirmaţii atât de reale în ceea ce mă privea, m-a frapat pur şi simplu, cu atât mai mult cu cât nu părea câtuşi de puţin a urmări vreun interes personal.
Da, posibil, cu acceptul meu absolut inconştient-tacit, îmi place să răman o veşnică "stare de neechilibru". Şi da, cred că aceasta este cea care îmi conferă vibraţiile acelea ce mă aruncă dincolo de mine însămi, vibraţii ce mă sfredelesc în adâncurile mele şi scot la suprafaţă natura subtilă a ceea ce sunt. Uneori îmi place. Alteori vreau să alerg înapoi, să mă ascund până şi de mine. Şi atunci nu mai vreau nimic. Apoi simt brusc cum toate iţele ce mă leagă înăuntrul meu se rup, plesnesc şi TREBUIE să ies din nou la suprafaţă. Atunci simt nevoia suferinţei. E singura cale de a mă trimite la starea aceea ce naşte frumosul din adâncurile mele. Pentru că vreau să cred că îl am, chiar dacă el reuşeşte să fie tăinuit cu atâta dibăcie. Atunci vreau să îl strig, să îl arăt ca pe un trofeu, ca pe ceva de care sunt mândră, sau nu, de care mi-e frică. Deseori frica scoate din noi acea parte pe care nu ne-o cunoaştem, şi care ne surprinde până şi pe noi. Din frică înveţi umilinţa, supunerea, controlul de sine, din frică ajungem să ne depăşim pe noi înşine, fără să punem întrebări, fără să cerem nimic în schimb. Din frică devenim puternici. Devenim pentru o clipă, pur si simplu "divin", ne identificăm cu natura noastră subtilă, cea de lumină şi adevăr. Frica nu este altceva decât absenţa iubirii. În lipsa ei, a iubirii, se cuibăreşte adânc în noi acest “mecanism” care ne transformă. Această frică. Ne readuce la natura noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat: iubire. Dar până atunci, suntem o veşnică pendulă între iubire şi ură, dragoste şi suferinţă, încredere şi teamă, adevăr şi minciună.






.

ÎNCEPUTURI

Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, plutind în pâcla vieţii, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început, măsurat în ore, zile şi luni? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare înlocuită mâhnirea lipsei de răspunsuri? Cât de jos trebuie să ne frângem sufletele pentru a le putea înălţa? Şi cât durează întregirea noastră? O clipă? Un secol? O eternitate?
Ce tâmpenie şi cu potrivirea asta ! Auzi … să TE POTRIVEŞTI ! Parcă ai fi o mănuşă în mâna palidă a timpului. Ca şi când fără potrivire sufletele noastre nu s-ar putea împleti. Şi ce dacă rezonăm diferit? Am putea forma un întreg. Indestructibil. De ce trebuie să fim LA FEL ca să ne acceptăm? Diferenţa, naşte percepţia întregului.
Simt cum am intrat intr-o buclă de umbră, într-un fel de spirală a timpului răsfrântă peste nemărginire. Sunt atât de insignifiantă în propria-mi viaţă, încât nici chiar eu nu mă mai pot percepe. Uneori nu mă mai simt. Nu mă mai văd. Mă doare prea tare, mă simt intr-o stare de amorţeală indusă. Fără de care deznădejdea m-ar strivi.
E târziu... e târziu şi mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, în care vreau să mă înec. Sau trebuie s-o fac. Spre a mă putea desprinde de începutul amar al unui an fără soţ ...precum eu insămi.