ÎNCEPUTURI

Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, plutind în pâcla vieţii, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început, măsurat în ore, zile şi luni? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare înlocuită mâhnirea lipsei de răspunsuri? Cât de jos trebuie să ne frângem sufletele pentru a le putea înălţa? Şi cât durează întregirea noastră? O clipă? Un secol? O eternitate?
Ce tâmpenie şi cu potrivirea asta ! Auzi … să TE POTRIVEŞTI ! Parcă ai fi o mănuşă în mâna palidă a timpului. Ca şi când fără potrivire sufletele noastre nu s-ar putea împleti. Şi ce dacă rezonăm diferit? Am putea forma un întreg. Indestructibil. De ce trebuie să fim LA FEL ca să ne acceptăm? Diferenţa, naşte percepţia întregului.
Simt cum am intrat intr-o buclă de umbră, într-un fel de spirală a timpului răsfrântă peste nemărginire. Sunt atât de insignifiantă în propria-mi viaţă, încât nici chiar eu nu mă mai pot percepe. Uneori nu mă mai simt. Nu mă mai văd. Mă doare prea tare, mă simt intr-o stare de amorţeală indusă. Fără de care deznădejdea m-ar strivi.
E târziu... e târziu şi mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, în care vreau să mă înec. Sau trebuie s-o fac. Spre a mă putea desprinde de începutul amar al unui an fără soţ ...precum eu insămi.