marți, 21 ianuarie 2014

O IUBIRE VERITABILA

Cred cu toata convingerea, ca dragostea reala nu este neaparat cea pe care ti-o daruiesc oamenii de la care te astepti sa o primesti. Pe care ti-o comunica textual. Oamenii in general, iti ofera mai degraba egoism, chiar si atunci cand pretind ca iti ofera dragoste. Iti ofera durere sau dezamagire. Stii ce cred eu ca este dragostea adevarata? Este atunci cand va este foame la amandoi, dar tu ii poti darui bucata ce ti se cuvine, este atunci cand ploua in sufletele voastre, dar tu poti muta “umbrela” deasupra ei/lui, atunci cand poti sustine pe umerii tai povara sufletului ei/lui. Cand faci toate astea doar pentru a-i vedea lumina stralucindu-i in ochi… Sentimentul acela ce se naste privind bucuria si linistea din ochii celuilalt, datorita tie, este, cred eu, reala si suprema dragoste. Restul nu este decat balast. “Dust in a wind”…


miercuri, 2 ianuarie 2013

NEPOTRIVIRE

Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine chiar aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia  s-a născut un nou început? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare inlocuita mahnirea lipsei de raspunsuri? Cat de jos trebuie sa ne frangem sufletele pentru a le putea inalta? Si cat dureaza intregirea noastra? O clipa? Un secol? O eternitate?

Ce tampenie si cu potrivirea asta ! Auzi … sa TE POTRIVESTI ! Parca ai fi o manusa in mana palida a timpului. Ca si cand fara potrivire sufletele noastre nu s-ar putea impleti. Si ce daca rezonam diferit? Am putea forma un intreg. Indestructibil. De ce trebuie sa fim LA FEL ca sa ne acceptam? Diferenta naste perceptia intregului. Simt cum am intrat intr-o bucla de umbra, intr-un fel de spirala a timpului rasfranta peste nemarginire. Sunt atat de insignifianta in propria-mi viata, incat nici chiar eu nu ma mai pot percepe. Uneori nu ma mai simt. Nu ma mai vad. Ma doare prea tare, ma simt intr-o stare de amorteala indusa. Fara de care deznadejdea m-ar strivi.


E tarziu... e tarziu si mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, in care vreau sa ma inec. Sau trebuie s-o fac. Spre a ma putea desprinde de inceputul hidos al unui an fara sot ...

joi, 5 ianuarie 2012

UN ALT INCEPUT ...

A mai trecut un an … 
Alunecos şi imponderabil, timpul şi-a desăvârşit lucrarea,  zidindu-şi creaţia trecerii. O fortificaţie impunătore, cu enclave abia vizibile, clădită din fărâme de  fericire, nădejdi sfioase, mii de visuri fără de capăt, explorări în adâncurile noastre înşine, lacrimi ascunse, întâlniri fără final, tristeţi mascate, dragoste pătimaşă, bucurii pe care ni le înecăm în primul strigăt dezlănţuit, gust de libertate şi miros de pământ reavăn…
Am învăţat, după încă un an, (sau doar am iluzia?), că totul în jurul meu depinde strict de mine, că destinul este o plăsmuire a propriului meu gând, că sunt ceea ce gândesc, că dorinţele nu îmi sunt întotdeauna împlinite fiindcă ele nu rimează perfect cu starea mea interioară de bine intrinsec.
Ce faci însă atunci când poveştile de viaţă se repetă fără încetare, când viaţa îţi joacă mereu aceeaşi piesă de teatru răsuflată, searbădă, perimată, cu un ciclu de 365 de zile?
Te întrebi poate, unde greşeşti? Te întrebi poate, dacă mintea ta e clădită din tipare idioate, absurde? Te întrebi, ce poţi schimba la tine? Acolo unde se află rădăcina tuturor răspunsurilor.
Sunt întrebări ce mă urmăresc ca o umbră neagră, de ceva vreme, odata cu acest nou început de ciclu temporar, ca o gură de hău deschisă dedesubtul meu. Şi eu, eu … eu care mă scufund, încet, adâncindu-mă tot mai jos, respirând tot mai multă nedumerire, fără să aflu răspunsul …

vineri, 7 ianuarie 2011

STARE DE NEECHILIBRU

Un prieten mi-a spus nu demult: “Prezenţa unui bărbat scoate din tine Femeia, absenţa lui - Poezia, veşnic tu, pendulă între aceste stări”.
Trebuie să recunosc că sinceritatea acestei afirmaţii atât de reale în ceea ce mă privea, m-a frapat pur şi simplu, cu atât mai mult cu cât nu părea câtuşi de puţin a urmări vreun interes personal.
Da, posibil, cu acceptul meu absolut inconştient-tacit, îmi place să răman o veşnică "stare de neechilibru". Şi da, cred că aceasta este cea care îmi conferă vibraţiile acelea ce mă aruncă dincolo de mine însămi, vibraţii ce mă sfredelesc în adâncurile mele şi scot la suprafaţă natura subtilă a ceea ce sunt. Uneori îmi place. Alteori vreau să alerg înapoi, să mă ascund până şi de mine. Şi atunci nu mai vreau nimic. Apoi simt brusc cum toate iţele ce mă leagă înăuntrul meu se rup, plesnesc şi TREBUIE să ies din nou la suprafaţă. Atunci simt nevoia suferinţei. E singura cale de a mă trimite la starea aceea ce naşte frumosul din adâncurile mele. Pentru că vreau să cred că îl am, chiar dacă el reuşeşte să fie tăinuit cu atâta dibăcie. Atunci vreau să îl strig, să îl arăt ca pe un trofeu, ca pe ceva de care sunt mândră, sau nu, de care mi-e frică. Deseori frica scoate din noi acea parte pe care nu ne-o cunoaştem, şi care ne surprinde până şi pe noi. Din frică înveţi umilinţa, supunerea, controlul de sine, din frică ajungem să ne depăşim pe noi înşine, fără să punem întrebări, fără să cerem nimic în schimb. Din frică devenim puternici. Devenim pentru o clipă, pur si simplu "divin", ne identificăm cu natura noastră subtilă, cea de lumină şi adevăr. Frica nu este altceva decât absenţa iubirii. În lipsa ei, a iubirii, se cuibăreşte adânc în noi acest “mecanism” care ne transformă. Această frică. Ne readuce la natura noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat: iubire. Dar până atunci, suntem o veşnică pendulă între iubire şi ură, dragoste şi suferinţă, încredere şi teamă, adevăr şi minciună.






.



duminică, 2 ianuarie 2011

ÎNCEPUTURI

Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, plutind în pâcla vieţii, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început, măsurat în ore, zile şi luni? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare înlocuită mâhnirea lipsei de răspunsuri? Cât de jos trebuie să ne frângem sufletele pentru a le putea înălţa? Şi cât durează întregirea noastră? O clipă? Un secol? O eternitate?
Ce tâmpenie şi cu potrivirea asta ! Auzi … să TE POTRIVEŞTI ! Parcă ai fi o mănuşă în mâna palidă a timpului. Ca şi când fără potrivire sufletele noastre nu s-ar putea împleti. Şi ce dacă rezonăm diferit? Am putea forma un întreg. Indestructibil. De ce trebuie să fim LA FEL ca să ne acceptăm? Diferenţa, naşte percepţia întregului.
Simt cum am intrat intr-o buclă de umbră, într-un fel de spirală a timpului răsfrântă peste nemărginire. Sunt atât de insignifiantă în propria-mi viaţă, încât nici chiar eu nu mă mai pot percepe. Uneori nu mă mai simt. Nu mă mai văd. Mă doare prea tare, mă simt intr-o stare de amorţeală indusă. Fără de care deznădejdea m-ar strivi.
E târziu... e târziu şi mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, în care vreau să mă înec. Sau trebuie s-o fac. Spre a mă putea desprinde de începutul amar al unui an fără soţ ...precum eu insămi.







duminică, 14 februarie 2010

ATITUDINI

Uneori simt pacla lipicioasa a singuratatii precum negura vascoasa in noptile de iarna. Ma zbat sa ies si ma afund tot mai adanc.
Astazi am simtit-o din nou. E un sentiment pe care il am tot mai des in ultima vreme. Uneori o simpla amintire imi declanseaza tavalugul acesta ce stiveste totul in calea lui. Alteori, o banala imaginatie. Insa de cele mai multe ori, o atitudine. Ma intriga atitudinile. Ele sunt de cele mai multe ori efectul unei superficialitati ce sfideaza morala si imaginatia. Dar ele exista. Iar noi, noi cei ce pretindem ca avem un dram de constiinta, de maturitate si compasiune, suntem nevoiti sa le acceptam. Ba mai mult decat atat, chiar sa ne prefacem ca suntem de acord cu ele. Pentru ca altfel am parea rupti de lumea asta materiala. Am parea doar niste inadpatati.
Eu cred cu tarie ca sunt o inadaptata. Inadaptata la morala acestei lumi plasmuita din nerecunostinta si rautate. Din superficialitate si sfidare. Sfidare a tot ce poate fi cald, frumos, corect, bun, drept, vertical, demn.
Atitudinile, cele la care fac eu referire, imi sunt deseori provocatoare de disperare. De sila, de dorinta de a pune capat. Capat la ce? La o iluzie. La iluzia ca sunt un om normal. Nu, cred ca EU am o problema. Pana la urma nu am de ales. Trebuie fie sa ma adaptez si sa fiu ca toti, fie sa ma autoexclud din competitie. Cand toti sunt confectionati dupa standarde pe care eu nu le pot intelege si accepta si doar eu mai cred in lucruri aproape inexistente, se pare totusi ca EU am o problema !
Intrebarea mea este daca lucrurile se petrec asa, sau sunt doar o plasmuire a mintii mele obsedata de singuratate?



duminică, 24 ianuarie 2010

DIFERENTA

Cred ca viata este o insiruire de clisee, de manifestari rafinate si subtile ale subconstientului nostru. Dealtfel cred ca suntem ceea ce gandim. Eu, spre exemplu, sunt mai mereu teama, sensibilitate si razvratire. Rareori sunt echilibru si pace. Incerc uneori sa ma definesc intr-un fel si nu sunt in stare. Nu o pot face pentru ca mereu sunt altceva. Nu am constantza necesara spre a putea ramane fie si doar pentru o zi la fel. Ma zbat mereu intre bine si rau, intre constient, cu tot ceea ce doreste el, si inconstient, cu perceptia lui reala si nedenaturata a evenimentelor. Mi-ar placea sa ma pot reconstrui. M-as face altfel. M-as face lipsita de sentimente. M-as face lipsita de nevoi. M-as face "saraca cu duhul". Caci asa cum se spune, ferice de cei saraci cu duhul... Cred ca intr-adevar trebuie sa fii foarte limitat si needucat incat sa treci prin viata fara sa fii afectat. Afectat de influenta ei. De atacurile ei inevitabile si constante. E bine sa nu ai suflet. Si constiinta. Atunci tot ce ar trebui sa te afecteze va curge pe langa tine precum o apa care iti spala doar trupul. Fara sa lase urme. Atunci cand in adancurile tale se naste un dram de constiinta si iti descoperi valoarea, apar problemele. Si intrebarile. Si pretentiile deopotriva. Ai vrea ca totul sa fie altfel in jurul tau. Pentru ca acum faci si TU parte din el. Pentru ca acum totul se raporteaza la tine. La ceea ce ai descoperit ca esti. Si cu certitudine, chiar ai valoare. O valoare pe care tu o simti pentru ca porneste dinauntrul tau. Valoare pe care altii nu o pot vedea din lipsa de interes sau pur si simplu din incapacitatea de a-ti percepe diferenta. De a te putea scoate din tipare. Pentru multi, tu nu esti altceva decat o alta imagine. Un "alt ceva" care umple spatiul dimprejur. Tu insa iti cunosti valoarea. Si pretinzi. Si te doare atunci cand nimeni nu sesizeaza diferenta. Diferenta ta. Eu traiesc sentimentele acestea de o lunga perioada de timp. Ma zbat intre a ma accepta asa cum sunt si cum nimeni nu are puterea sa ma vada, si puterea de a ignora ignoranta celor din jur. Am multe insatisfactii. Sau cel putin am avut. Acum incerc sa depasesc aceste mici inconveniente ale scurgerii timpului. Incerc sa-mi creez bucurii singura. Incerc sa ma iubesc pe mine, nu pentru ca as vrea, ci pentru ca nu mai am pe cine iubi. Pentru ca ma tem sa mai am acest sentiment. Nu aduce decat durere. M-am impacat cu mine, cu lumea mea, o lume in care deseori ma retrag si poposesc aievea unui calator obosit de drum. Mi-am construit o lume frumoasa. As muri sa trebuiasca sa renunt vreodata la ea. E singurul lucru care imi da puterea sa merg mai departe. Sa ma ridic mereu si sa invat sa merg din nou. In lumea mea intra doar cine vreau eu. In lumea mea nu exista oameni. Exista doar idei. Exista doar dialog. E ca o punte spre nicaieri si spre oriunde. Cand sunt ranita in lumea reala, cand cei de-acolo ma ostracizeaza, ma ignora sau ma alunga, fug in universul meu. Acolo mi-e bine. Acolo sunt protejata. Sunt protejata de umbra gandurilor mele bune. De optimism, de speranta si de iubire. E atat de mult soare acolo...