Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine chiar aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare inlocuita mahnirea lipsei de raspunsuri? Cat de jos trebuie sa ne frangem sufletele pentru a le putea inalta? Si cat dureaza intregirea noastra? O clipa? Un secol? O eternitate?
Ce tampenie si cu potrivirea asta ! Auzi … sa TE POTRIVESTI ! Parca ai fi o manusa in mana palida a timpului. Ca si cand fara potrivire sufletele noastre nu s-ar putea impleti. Si ce daca rezonam diferit? Am putea forma un intreg. Indestructibil. De ce trebuie sa fim LA FEL ca sa ne acceptam? Diferenta naste perceptia intregului. Simt cum am intrat intr-o bucla de umbra, intr-un fel de spirala a timpului rasfranta peste nemarginire. Sunt atat de insignifianta in propria-mi viata, incat nici chiar eu nu ma mai pot percepe. Uneori nu ma mai simt. Nu ma mai vad. Ma doare prea tare, ma simt intr-o stare de amorteala indusa. Fara de care deznadejdea m-ar strivi.
E tarziu... e tarziu si mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, in care vreau sa ma inec. Sau trebuie s-o fac. Spre a ma putea desprinde de inceputul hidos al unui an fara sot ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu