A mai trecut un an …
Alunecos şi imponderabil, timpul şi-a desăvârşit lucrarea, zidindu-şi creaţia trecerii. O fortificaţie impunătore, cu enclave abia vizibile, clădită din fărâme de fericire, nădejdi sfioase, mii de visuri fără de capăt, explorări în adâncurile noastre înşine, lacrimi ascunse, întâlniri fără final, tristeţi mascate, dragoste pătimaşă, bucurii pe care ni le înecăm în primul strigăt dezlănţuit, gust de libertate şi miros de pământ reavăn…
Am învăţat, după încă un an, (sau doar am iluzia?), că totul în jurul meu depinde strict de mine, că destinul este o plăsmuire a propriului meu gând, că sunt ceea ce gândesc, că dorinţele nu îmi sunt întotdeauna împlinite fiindcă ele nu rimează perfect cu starea mea interioară de bine intrinsec.
Ce faci însă atunci când poveştile de viaţă se repetă fără încetare, când viaţa îţi joacă mereu aceeaşi piesă de teatru răsuflată, searbădă, perimată, cu un ciclu de 365 de zile?
Te întrebi poate, unde greşeşti? Te întrebi poate, dacă mintea ta e clădită din tipare idioate, absurde? Te întrebi, ce poţi schimba la tine? Acolo unde se află rădăcina tuturor răspunsurilor.
Sunt întrebări ce mă urmăresc ca o umbră neagră, de ceva vreme, odata cu acest nou început de ciclu temporar, ca o gură de hău deschisă dedesubtul meu. Şi eu, eu … eu care mă scufund, încet, adâncindu-mă tot mai jos, respirând tot mai multă nedumerire, fără să aflu răspunsul …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu