DIFORMITATE

Dezamagirile unei relatii ne preschimba deseori in ceva diform afectiv. Iar in acest punct al existentei noastre, ne pierdem capacitatea de a darui. De a pluti in sferele subtile ale frumusetii interioare. Atunci, tot ce primim ni se pare excentric, exagerat sau un abuz adus trairilor noastre. Pentru ca noi ramanem ancorati prin fire nevazute ACOLO. Acolo de unde a pornit durerea. Suferinta noastra. Dezamagirea. Acolo unde ceva s-a rupt inauntrul nostru. Si ne-a mutilat sufletul. Si toata fiinta. Si nu e drept.

UTOPIE

Uneori ma gandesc la faptul ca tot ce traim nu este altceva decat proiectia propriilor ganduri. Sau mergand mai departe pe aceeasi logica, noi insine nu suntem altceva decat rodul imaginatiei noastre. Tot ceea ce ni se intampla, ce traim sau simtim pleaca de undeva din subconstientul nostru. Subconstient, evident necontrolabil si spontan. Uneori mai intervenim cu puterea mintii noastre spre a schimba ceva. Nu intotdeauna in bine. Se intampla chiar sa ne lipsim de intuitie, sa o ignoram si atunci avem toate sansele sa ne inpotmolim sufletele in smarcul suferintei sau neamplinirii. Habar nu am daca logica e buna. De fapt nici nu mai conteaza, e logica mea si cred cu tarie in ceea ce sustin. Fals sau adevarat. Cine este oare in masura sa decida? Cred ca totul este relativ. O stare de bine pentru unii este catastrofa pentru altii. Concretul si absolutul dispar. Se transforma in praf raspandit in eternitate.

GANDURI DESPRE CIVILIZATIE

Din pacate, "civilizatia" noastra confectionata artificial, nu este altceva decat o jungla frumos si atent cosmetizata. Noi, fauna ratacitoare in cautarea supravietuirii. Cine spune ca ne diferentiem de patrupede prin existenta gandirii, se inseala. Amar. Suntem de multe ori mai jalnici decat ele. Spun din pacate, pentru ca mi-ar fi parut bine sa descopar ca intr-adevar sufletului i se da importanta cuvenita. Acelui indicator al umanitatii. Iar cand spun "suflet" deja gandesc prea profund. Prea departe. Majoritatea nu il au. Cei mai multi au doar impresia ca ceva cu denumirea aceasta salasluieste inauntrul lor. Dar se insala. In momentul in care joaca de-a viata devine un fel de "baba oarba", notiunea de suflet dispare. Ii ia locul cea de "egoism" sau "nepasare". Eu asa vad lucrurile. Nu trebuie sa le vada toti ca si mine. Ar insemna ca diversitatea a disparut, iar asta nu ar fi bine. Pentru nimeni.

MITUL MASCULIN

Barbatul! Un vanator inascut. Cu gene salbatice clocotindu-i prin vene. Precum leul masiv, lenes, satul, care isi savureaza ultima picatura de sange de pe botul inca umed. Umed de prada haituita, care acum insemna doar trecut. Mai mult ca perfect: mancase! Nimic nu mai poate sa-i perturbe odihna. Poate doar foamea care va pune curand stapanire pe el. Se va ridica agale, privind in jur. Nimic. Ceva dinnauntrul sau se revolta. Adulmeca. Undeva, nu departe, simte o prada noua. Trebuie sa fie a lui. Foamea devine tot mai ascutita. Se furiseaza spre locul unde antilopa pastea nestingherita. O priveste cum isi intinde gatul subtire spre cer. Cat de aproape este… si cat de frumoasa… de cruda si neatenta! Din cateva sarituri e langa ea. Antilopa tresare. Face o miscare brusca si vrea sa scape. Avusese atat de mare incredere in linistea dimprejur! Nu mai are scapare. Leul se napusteste spre ea. O prinde cu coltii mari, ascutiti de gatul ce pana mai adineaori statuse intins spre inalturi. Bucurandu-se de viata. Acum viata a devenit un tribut dat neatentiei. Si increderii. O insfaca puternic. Antilopa cade in genunchi, zbatandu-se in zadar. Coltii i se infig tot mai adanc in trup. Ochii ei calzi implora iertare. Implora dreptul la viata. Apoi, pleoapele grele cad peste albul privirii. Cand trupul inca cald se elibereaza de ultima zbatere, leul renunta la stransoare. Trofeul sau ii este alaturi ca un strigat de triumf. Triumful de a supravietui. Triumful mitului masculin. O priveste cu o uitatura ascutita. Pe bot, sangele incepe sa se usuce. Foamea pune stapanire definitiv pe el. Cu un gest scurt, incepe sa sfasie cu pofta din trupul cald cazut la pamant. E prada lui. Nimeni nu poate sa i-o ia. Se va desfata pana la ultima picatura. Dupa o vreme, satul, se retrage greoi sub umbra unui copac, privind inapoi, spre ospatul din care n-a mai ramas decat o amintire. Si-a satisfacut dorinta. Nevoia. Pofta. Jocul a fost frumos. A castigat din nou. Un alt joc va incepe curand. Ca un carusel care nu se mai sfarseste. El este pradatorul. Stapanul. Vanatorul. El trebuie sa dainuie!

DESPRE DRAGOSTE

Dragostea apoteotica cred ca se poate naste doar intre doua suflete complementare. Care se completeaza, care se inteleg, care se "absorb". Iar durata ei este strans legata de "chimia" care se naste brusc. In timp, am ajuns sa inteleg atat de bine notiunea aceasta, pana la nivelul cel mai subtil al fiintei. In natura nimic nu se pierde, totul se transforma. E o lege a fizicii universal valabila. De ce nu am aplica-o atunci si asupra sufletului? El nu este altceva decat o energie. O aglomerare de particule. Eu cred ca dragostea intre doua persoane se naste brusc (cel ce spune ca dragostea vine cu timpul, e tamp). Prin interferenta acelor campuri subtile care sunt aurele lor (credeti in asta, nu?) si care sunt intr-un echilibru si o armonie perfecta. Atunci se naste dragostea. Dragostea pasionala. Eu la asta fac referire. Tot ceea ce este in afara acesteia, se numeste iubire (poti iubi un animal de companie, un prieten, un frate, parintii sau orice persoana pentru care ai o anumita admiratie). Dragoste este ALTCEVA. Este sacrificiu, dorinta, lupta, credinta, implinire, iar uneori dezamagire. Si la sfarsit, intotdeauna durere! Cand esti indragostit poti schimba lumea. Cind iubesti, te bucuri doar de ea. E o diferenta enorma. Eu asa cred.
Acum, analizand din punct de vedere fizic si chimic acest sentiment, e firesc ca in timp, el sa se transforme. Insasi esenta si natura noastra interioara se schimba. Se transforma. Au loc modificari adanc inauntrul fiintei noastre, care influenteaza clar structura noastra subtila. Atunci intervine plictisul. Saturatia. Dorinta de ALTCEVA. Eu cred ca dragostea nu poate tine o vesnicie. Iubirea insa, da. Va intreb: pe care din cele doua ati alege-o? Eu, clar, as alege dragostea. Chiar cunoscand tot ce v-am spus, prefer o traire intensa intr-un timp dat, unei lamentari continue, fada, insipida si fatalmente distrugatoare. Stiu, dragostea doare. Nu are cum sa nu doara. E nascuta in adancuri, precum un vulcan incandescent ce cuprinde brusc toata firea. Toata fiinta ta, spontan, total si dureros de coplesitor. Dar te vindeci. Ranile se inchid. Raman cicatricile. Sunt urmele vietii trecute peste tine. E portofoliul tau. Cu care poti pleca in nemurire. Stii cu ce pleci. E bagajul tau de care trebuie sa fii mandru. Pentru ca fiecare cicatrice aminteste de focul intens si arzator al trairilor tale profunde si de neegalat. Trairi ce ti-au marcat viata. Iar asta ar trebui sa te inalte.