Nu demult ma acuzam de ignoranta. Am dat prea putina importanta celor ce au intrat, cu incuviintare tacita, in viata mea. Unii zgomotos, altii aproape pe nesimtite. Brusc m-am vazut prinsa intr-o panza lipicioasa de paianjen. Incatusata printre propriile mele deziderate. Ajungand sa cunosc gustul amar al deznadejdii, al amagirii sau al libertatii prost intelese. Am ramas inerta. Imi era teama sa ma misc. Orice miscare facuta m-ar fi intemnitat in propriile mele temeri. Acelea ale singuratatii nascute dupa desprinderea din acel clocot terifiant si nimicitor. Apoi, ca o replica la anticipatie, singuratatea s-a cuibarit in sufletul meu, in destinul meu tainic, cu drepturi depline. De atunci am ramas agatata pe coama plapanda a timpului, privind viata din unghiuri multiple, nestiind cum e sa mergi mai departe.
Mi-e greu sa mai dau verdicte. Mai tot timpul am facut-o prost. Calitatea mea de "magistrat" se estompeaza printre sentintele false ce au insotit necontenit franturi din viata mea...
Toamna musteste de ruginiu si miros de frunze arse. Mereu am dat toamnei conotatia unei pasari cu aripile frante. Poate tocmai pentru faptul ca acest anotimp mi-a frant mereu propriile-mi aripi.
marți, 27 octombrie 2009
miercuri, 21 octombrie 2009
PE BUZA RASFRANTA A TIMPULUI
Am ramas suspendata undeva in timp. Acolo unde, candva, cineva intreba despre mine, cea nestiuta de nimeni. Despre mine cea care sunt uneori.
Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.
Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute...
Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.
Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)