Nu demult ma acuzam de ignoranta. Am dat prea putina importanta celor ce au intrat, cu incuviintare tacita, in viata mea. Unii zgomotos, altii aproape pe nesimtite. Brusc m-am vazut prinsa intr-o panza lipicioasa de paianjen. Incatusata printre propriile mele deziderate. Ajungand sa cunosc gustul amar al deznadejdii, al amagirii sau al libertatii prost intelese. Am ramas inerta. Imi era teama sa ma misc. Orice miscare facuta m-ar fi intemnitat in propriile mele temeri. Acelea ale singuratatii nascute dupa desprinderea din acel clocot terifiant si nimicitor. Apoi, ca o replica la anticipatie, singuratatea s-a cuibarit in sufletul meu, in destinul meu tainic, cu drepturi depline. De atunci am ramas agatata pe coama plapanda a timpului, privind viata din unghiuri multiple, nestiind cum e sa mergi mai departe.
Mi-e greu sa mai dau verdicte. Mai tot timpul am facut-o prost. Calitatea mea de "magistrat" se estompeaza printre sentintele false ce au insotit necontenit franturi din viata mea...
Toamna musteste de ruginiu si miros de frunze arse. Mereu am dat toamnei conotatia unei pasari cu aripile frante. Poate tocmai pentru faptul ca acest anotimp mi-a frant mereu propriile-mi aripi.
Toamna...moment de relaxare, de hibernare, de odihna, nu de depresie. Pasare cu aripi frante? nu... toamna pasarile isi inalta aripile si pleaca spre o lume mai buna lor, dar...revin primavara...asa trebuie sa facem si noi, frunzele cazute sunt regenerarea naturii, nu moartea ei, inseamna un nou inceput. cand ceva nu ne place in viata...il lasam uitarii, nu il privim, ca si cum nu ar exista. si ne indreptam privirea spre ceva ce ne-ar bucura.orice.nu inseamna ignoranta. daca facem invers, daca ne lasam coplesiti de lucrurile rele si le privim prea mult inseamna ca suntem ignoranti. cu noi insine. cu cine preferi sa fii ignoranta? cu "lumea din jur" careia nu ii pasa de tine, sau cu tine insuti? oricand exista bucurii, trebuie doar sa le vezi, sa le gasesti, in lucruri mici. e frumos sa visam, dar nu intr-atat incat sa ne desprindem de lumea reala, cruda cum e ea uneori, asa e ea, acestia suntem, oameni...buni, rai...cine poate judeca? trebuie doar sa ne bucuram...de tot...optimismul e cel mai bun medicament :) si sa nu uitam ca intre toamna si primavara exista putina magie, zapada, pomul de craciun, mirosul de sarmale si portocale, colindatorii, mosul :) si...pentru a nu ne desprinde de realitate...sa nu uitam aglomeratia din trafic si cozile interminabile la supermarket :))) Te iubesc mamic
RăspundețiȘtergereAm sa vorbesc cu Mosul, ca odata cu venirea lui din indepartata Laponie, sa treaca prin Oslo sa mi te ia si pe tine si sa mi te aduca alaturi. Ar fi una din bucuriile mari, de data aceasta, despre care imi vorbeai. Si poate ca o sa am puterea sa aplec urechea la sfaturile si cuvintele minunate pe care, pentru prima data, mi le-ai spus atat de profund.
RăspundețiȘtergeresinguratatea ca o teama de miscare (inspre ceilalti)? hm... eu cred ca singuratatea este curajul de a ramane nemiscat. oricum, singuratatea are virtutile ei, in niciun caz nu este o ratare.
RăspundețiȘtergereSinguratatea ca o tema de...meditatie, mai degraba! Evident, singuratatea isi are virtutile, meritele si laturile ei benefice. Cu conditia sa nu persiste. Cand deja esti coplesit de ea, sufocarea survine instant. Te saturi si de meditatie, de citit, de plimbat, de lenevit, de "a sta cu tine" si brusc iti doresti o soapta, un suflet, o atingere, un umar pe care sa-ti odihnesti gandurile. Abia atunci ti se face dor de un dialog in contradictoriu, de un sarut patimas dupa o disputa, de o imbratisare plina de dragoste...Privita din afara, singuratatea aduce cu briza racoroasa pe o plaja insorita. Simtita inuntrul ei, e ca o plaga dureroasa si deschisa...
RăspundețiȘtergereimi spui de durerea singuratatii. imi spuneai despre fericire ca este ascensiunea spre ceva nesfarsit si vesnic. oare ceva nesfarsit si vesnic nu e la fel de monoton si dureros ca singuratatea?
RăspundețiȘtergere