NEPOTRIVIRE

Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine chiar aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia  s-a născut un nou început? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare inlocuita mahnirea lipsei de raspunsuri? Cat de jos trebuie sa ne frangem sufletele pentru a le putea inalta? Si cat dureaza intregirea noastra? O clipa? Un secol? O eternitate?

Ce tampenie si cu potrivirea asta ! Auzi … sa TE POTRIVESTI ! Parca ai fi o manusa in mana palida a timpului. Ca si cand fara potrivire sufletele noastre nu s-ar putea impleti. Si ce daca rezonam diferit? Am putea forma un intreg. Indestructibil. De ce trebuie sa fim LA FEL ca sa ne acceptam? Diferenta naste perceptia intregului. Simt cum am intrat intr-o bucla de umbra, intr-un fel de spirala a timpului rasfranta peste nemarginire. Sunt atat de insignifianta in propria-mi viata, incat nici chiar eu nu ma mai pot percepe. Uneori nu ma mai simt. Nu ma mai vad. Ma doare prea tare, ma simt intr-o stare de amorteala indusa. Fara de care deznadejdea m-ar strivi.


E tarziu... e tarziu si mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, in care vreau sa ma inec. Sau trebuie s-o fac. Spre a ma putea desprinde de inceputul hidos al unui an fara sot ...

UN ALT INCEPUT ...

A mai trecut un an … 

Alunecos şi imponderabil, timpul şi-a desăvârşit lucrarea,  zidindu-şi creaţia trecerii. O fortificaţie impunătore, cu enclave abia vizibile, clădită din fărâme de  fericire, nădejdi sfioase, mii de visuri fără de capăt, explorări în adâncurile noastre înşine, lacrimi ascunse, întâlniri fără final, tristeţi mascate, dragoste pătimaşă, bucurii pe care ni le înecăm în primul strigăt dezlănţuit, gust de libertate şi miros de pământ reavăn…

Am învăţat, după încă un an, (sau doar am iluzia?), că totul în jurul meu depinde strict de mine, că destinul este o plăsmuire a propriului meu gând, că sunt ceea ce gândesc, că dorinţele nu îmi sunt întotdeauna împlinite fiindcă ele nu rimează perfect cu starea mea interioară de bine intrinsec.

Ce faci însă atunci când poveştile de viaţă se repetă fără încetare, când viaţa îţi joacă mereu aceeaşi piesă de teatru răsuflată, searbădă, perimată, cu un ciclu de 365 de zile?

Te întrebi poate, unde greşeşti? Te întrebi poate, dacă mintea ta e clădită din tipare idioate, absurde? Te întrebi, ce poţi schimba la tine? Acolo unde se află rădăcina tuturor răspunsurilor.

Sunt întrebări ce mă urmăresc ca o umbră neagră, de ceva vreme, odata cu acest nou început de ciclu temporar, ca o gură de hău deschisă dedesubtul meu. Şi eu, eu … eu care mă scufund, încet, adâncindu-mă tot mai jos, respirând tot mai multă nedumerire, fără să aflu răspunsul …