STARE DE NEECHILIBRU

Un prieten mi-a spus nu demult: “Prezenţa unui bărbat scoate din tine Femeia, absenţa lui - Poezia, veşnic tu, pendulă între aceste stări”.
Trebuie să recunosc că sinceritatea acestei afirmaţii atât de reale în ceea ce mă privea, m-a frapat pur şi simplu, cu atât mai mult cu cât nu părea câtuşi de puţin a urmări vreun interes personal.
Da, posibil, cu acceptul meu absolut inconştient-tacit, îmi place să răman o veşnică "stare de neechilibru". Şi da, cred că aceasta este cea care îmi conferă vibraţiile acelea ce mă aruncă dincolo de mine însămi, vibraţii ce mă sfredelesc în adâncurile mele şi scot la suprafaţă natura subtilă a ceea ce sunt. Uneori îmi place. Alteori vreau să alerg înapoi, să mă ascund până şi de mine. Şi atunci nu mai vreau nimic. Apoi simt brusc cum toate iţele ce mă leagă înăuntrul meu se rup, plesnesc şi TREBUIE să ies din nou la suprafaţă. Atunci simt nevoia suferinţei. E singura cale de a mă trimite la starea aceea ce naşte frumosul din adâncurile mele. Pentru că vreau să cred că îl am, chiar dacă el reuşeşte să fie tăinuit cu atâta dibăcie. Atunci vreau să îl strig, să îl arăt ca pe un trofeu, ca pe ceva de care sunt mândră, sau nu, de care mi-e frică. Deseori frica scoate din noi acea parte pe care nu ne-o cunoaştem, şi care ne surprinde până şi pe noi. Din frică înveţi umilinţa, supunerea, controlul de sine, din frică ajungem să ne depăşim pe noi înşine, fără să punem întrebări, fără să cerem nimic în schimb. Din frică devenim puternici. Devenim pentru o clipă, pur si simplu "divin", ne identificăm cu natura noastră subtilă, cea de lumină şi adevăr. Frica nu este altceva decât absenţa iubirii. În lipsa ei, a iubirii, se cuibăreşte adânc în noi acest “mecanism” care ne transformă. Această frică. Ne readuce la natura noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat: iubire. Dar până atunci, suntem o veşnică pendulă între iubire şi ură, dragoste şi suferinţă, încredere şi teamă, adevăr şi minciună.






.

ÎNCEPUTURI

Prima zi a unui an fără soţ. A unui an pe care l-am aşteptat pentru a şterge amprenta fadă a celui trecut. Primul sentiment de care m-am izbit dureros a fost acela al deznădejdii. Şi nu, nu este doar o iluzie. Este ceva acut, ceva ce-mi curge prin toate fibrele. Devine aproape lipicios. Ştii cum este să te simţi respinsă, abandonată, plutind în pâcla vieţii, atunci când în colţul nesfârşirii timpului abia s-a născut un nou început, măsurat în ore, zile şi luni? Când în locul viselor înaripate se cuibăreşte zborul frânt al unei năzuinţe vitale? Cunoşti atingerea metalică şi ascuţită a amărăciunii care muşcă din trup, din minte şi din vise? In mine pulsează acum. Ca o toacă sacadată ce-şi strigă singurătatea spre înalturi. In acest început, visele de fapt s-au sfârşit. S-au strivit sub talpa grea a nepăsării. A ignoranţei. A neputinţei de a da o altă alternativă. Cu ce poate fi oare înlocuită mâhnirea lipsei de răspunsuri? Cât de jos trebuie să ne frângem sufletele pentru a le putea înălţa? Şi cât durează întregirea noastră? O clipă? Un secol? O eternitate?
Ce tâmpenie şi cu potrivirea asta ! Auzi … să TE POTRIVEŞTI ! Parcă ai fi o mănuşă în mâna palidă a timpului. Ca şi când fără potrivire sufletele noastre nu s-ar putea împleti. Şi ce dacă rezonăm diferit? Am putea forma un întreg. Indestructibil. De ce trebuie să fim LA FEL ca să ne acceptăm? Diferenţa, naşte percepţia întregului.
Simt cum am intrat intr-o buclă de umbră, într-un fel de spirală a timpului răsfrântă peste nemărginire. Sunt atât de insignifiantă în propria-mi viaţă, încât nici chiar eu nu mă mai pot percepe. Uneori nu mă mai simt. Nu mă mai văd. Mă doare prea tare, mă simt intr-o stare de amorţeală indusă. Fără de care deznădejdea m-ar strivi.
E târziu... e târziu şi mi-e somn... un somn alunecos, aproape fluid, în care vreau să mă înec. Sau trebuie s-o fac. Spre a mă putea desprinde de începutul amar al unui an fără soţ ...precum eu insămi.

ATITUDINI

Uneori simt pacla lipicioasa a singuratatii precum negura vascoasa in noptile de iarna. Ma zbat sa ies si ma afund tot mai adanc.
Astazi am simtit-o din nou. E un sentiment pe care il am tot mai des in ultima vreme. Uneori o simpla amintire imi declanseaza tavalugul acesta ce stiveste totul in calea lui. Alteori, o banala imaginatie. Insa de cele mai multe ori, o atitudine. Ma intriga atitudinile. Ele sunt de cele mai multe ori efectul unei superficialitati ce sfideaza morala si imaginatia. Dar ele exista. Iar noi, noi cei ce pretindem ca avem un dram de constiinta, de maturitate si compasiune, suntem nevoiti sa le acceptam. Ba mai mult decat atat, chiar sa ne prefacem ca suntem de acord cu ele. Pentru ca altfel am parea rupti de lumea asta materiala. Am parea doar niste inadpatati.
Eu cred cu tarie ca sunt o inadaptata. Inadaptata la morala acestei lumi plasmuita din nerecunostinta si rautate. Din superficialitate si sfidare. Sfidare a tot ce poate fi cald, frumos, corect, bun, drept, vertical, demn.
Atitudinile, cele la care fac eu referire, imi sunt deseori provocatoare de disperare. De sila, de dorinta de a pune capat. Capat la ce? La o iluzie. La iluzia ca sunt un om normal. Nu, cred ca EU am o problema. Pana la urma nu am de ales. Trebuie fie sa ma adaptez si sa fiu ca toti, fie sa ma autoexclud din competitie. Cand toti sunt confectionati dupa standarde pe care eu nu le pot intelege si accepta si doar eu mai cred in lucruri aproape inexistente, se pare totusi ca EU am o problema !
Intrebarea mea este daca lucrurile se petrec asa, sau sunt doar o plasmuire a mintii mele obsedata de singuratate?

DIFERENTA

Cred ca viata este o insiruire de clisee, de manifestari rafinate si subtile ale subconstientului nostru. Dealtfel cred ca suntem ceea ce gandim. Eu, spre exemplu, sunt mai mereu teama, sensibilitate si razvratire. Rareori sunt echilibru si pace. Incerc uneori sa ma definesc intr-un fel si nu sunt in stare. Nu o pot face pentru ca mereu sunt altceva. Nu am constantza necesara spre a putea ramane fie si doar pentru o zi la fel. Ma zbat mereu intre bine si rau, intre constient, cu tot ceea ce doreste el, si inconstient, cu perceptia lui reala si nedenaturata a evenimentelor. Mi-ar placea sa ma pot reconstrui. M-as face altfel. M-as face lipsita de sentimente. M-as face lipsita de nevoi. M-as face "saraca cu duhul". Caci asa cum se spune, ferice de cei saraci cu duhul... Cred ca intr-adevar trebuie sa fii foarte limitat si needucat incat sa treci prin viata fara sa fii afectat. Afectat de influenta ei. De atacurile ei inevitabile si constante. E bine sa nu ai suflet. Si constiinta. Atunci tot ce ar trebui sa te afecteze va curge pe langa tine precum o apa care iti spala doar trupul. Fara sa lase urme. Atunci cand in adancurile tale se naste un dram de constiinta si iti descoperi valoarea, apar problemele. Si intrebarile. Si pretentiile deopotriva. Ai vrea ca totul sa fie altfel in jurul tau. Pentru ca acum faci si TU parte din el. Pentru ca acum totul se raporteaza la tine. La ceea ce ai descoperit ca esti. Si cu certitudine, chiar ai valoare. O valoare pe care tu o simti pentru ca porneste dinauntrul tau. Valoare pe care altii nu o pot vedea din lipsa de interes sau pur si simplu din incapacitatea de a-ti percepe diferenta. De a te putea scoate din tipare. Pentru multi, tu nu esti altceva decat o alta imagine. Un "alt ceva" care umple spatiul dimprejur. Tu insa iti cunosti valoarea. Si pretinzi. Si te doare atunci cand nimeni nu sesizeaza diferenta. Diferenta ta. Eu traiesc sentimentele acestea de o lunga perioada de timp. Ma zbat intre a ma accepta asa cum sunt si cum nimeni nu are puterea sa ma vada, si puterea de a ignora ignoranta celor din jur. Am multe insatisfactii. Sau cel putin am avut. Acum incerc sa depasesc aceste mici inconveniente ale scurgerii timpului. Incerc sa-mi creez bucurii singura. Incerc sa ma iubesc pe mine, nu pentru ca as vrea, ci pentru ca nu mai am pe cine iubi. Pentru ca ma tem sa mai am acest sentiment. Nu aduce decat durere. M-am impacat cu mine, cu lumea mea, o lume in care deseori ma retrag si poposesc aievea unui calator obosit de drum. Mi-am construit o lume frumoasa. As muri sa trebuiasca sa renunt vreodata la ea. E singurul lucru care imi da puterea sa merg mai departe. Sa ma ridic mereu si sa invat sa merg din nou. In lumea mea intra doar cine vreau eu. In lumea mea nu exista oameni. Exista doar idei. Exista doar dialog. E ca o punte spre nicaieri si spre oriunde. Cand sunt ranita in lumea reala, cand cei de-acolo ma ostracizeaza, ma ignora sau ma alunga, fug in universul meu. Acolo mi-e bine. Acolo sunt protejata. Sunt protejata de umbra gandurilor mele bune. De optimism, de speranta si de iubire. E atat de mult soare acolo...

SENTIMENTE SI ALEGERI

Recent, mi-a fost dat sa invat, dintr-o experienta de viata, un mare secret. Acela ca fericirea este un sentiment, bucuria insa este o alegere. Iar alegerile ar trebui sa ne guverneze sentimentele si nu invers. Am mai invat ca singuratea poate fi inteleasa si perceputa ca o bucurie desavarsita. Aceea in care ajungi sa te impaci cu cei din jurul tau, cu cei ce ti-au gresit, cu cei carora le-ai gresit, dar mai presus de toate, sa te impaci cu tine insuti. Prin insasi desavarsirea ei, a bucuriei, raul ajunge sa se dizolve, problemele sa transparentizeze, durerile sa dispara. Iar tu sa te inalti,sa te impaci cu raul, cu problemele, cu durerile. Si cu singuratatea, deopotriva. Cand aceasta impacare iti guverneaza clipa, bucuria este deja sadita inauntrul tau. Si implicit FERICIREA ! Traiesti sentimentul in sine, prin prisma propriilor alegeri. Iar in acest context, singuratatea ca notiune, sentiment sau alegere, nu mai poate fi dureroasa sau monotona...

VERDICT CU MIROS DE TOAMNA

Nu demult ma acuzam de ignoranta. Am dat prea putina importanta celor ce au intrat, cu incuviintare tacita, in viata mea. Unii zgomotos, altii aproape pe nesimtite. Brusc m-am vazut prinsa intr-o panza lipicioasa de paianjen. Incatusata printre propriile mele deziderate. Ajungand sa cunosc gustul amar al deznadejdii, al amagirii sau al libertatii prost intelese. Am ramas inerta. Imi era teama sa ma misc. Orice miscare facuta m-ar fi intemnitat in propriile mele temeri. Acelea ale singuratatii nascute dupa desprinderea din acel clocot terifiant si nimicitor. Apoi, ca o replica la anticipatie, singuratatea s-a cuibarit in sufletul meu, in destinul meu tainic, cu drepturi depline. De atunci am ramas agatata pe coama plapanda a timpului, privind viata din unghiuri multiple, nestiind cum e sa mergi mai departe.
Mi-e greu sa mai dau verdicte. Mai tot timpul am facut-o prost. Calitatea mea de "magistrat" se estompeaza printre sentintele false ce au insotit necontenit franturi din viata mea...
Toamna musteste de ruginiu si miros de frunze arse. Mereu am dat toamnei conotatia unei pasari cu aripile frante. Poate tocmai pentru faptul ca acest anotimp mi-a frant mereu propriile-mi aripi.

PE BUZA RASFRANTA A TIMPULUI

Am ramas suspendata undeva in timp. Acolo unde, candva, cineva intreba despre mine, cea nestiuta de nimeni. Despre mine cea care sunt uneori.
Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.
Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute...